Spectacolul aduce un personaj scos din marsupiul nostalgic al unei profesii, odată bine cotate, dar care azi nu mai există.
În interiorul monologului protagonistului, operat de prostată, apar replici rememorative, care țes o „poveste” cu final deschis, imprevizibil, care provoacă spectatorul la analiză și meditație.
Acest spectacol ne dezvăluie, într-o manieră tragi-comică, destinul unui artist din orașul Baia Sprie (Medio Monte), care în prima jumătate a vieții avea drept ocupație pictarea pancartelor cu lozincile regimului comunist, urmând ca în a doua jumătate a vieții, în urma revoluției din 1989, rămânând și fără „obiectul muncii”, să încerce să se adapteze noilor condiții de trai, caracteristice perioadei de tranziție. „Pictorul de pancarte” aduce în fața spectatorilor o mostră autentică din viața unui artist, conștient de propria valoare („Mie talentul nu mi-a lipsit niciodată”), însă, tributar tarelor societății românești, ante și postrevoluționare, oferindu-le totodată, multiple posibilități de identificare cu situații și crâmpeie din această viață.
Un spectacol de și cu, Claudiu Pintican. Accesul copiilor sub 16 ani este permis numai cu acordul părinților.
Durata: 1 h 10 min
Dincolo de micile imperfecțiuni, aproape insesizabile, prin acest rol din Pictorul de pancarte, Claudiu Pintican dezvăluie ambele laturi ale măiestriei sale actoricești, atât fața bufă, burlescă, dar și cea gravă, serioasă. Prin tipul acesta de roluri, tragi-comice pe care le-a mai interpretat și cu alte ocazii, îmi amintește de unul din actorii preferați ai copilăriei mele, Charlie Chaplin, care însă mai degrabă te face să meditezi cu compasiune la vulnerabilitatea umană decât să râzi isteric.
În acestă monodramă satirică, actorul dă viață unui personaj tipic din seria personajelor specifice comunismului, un produs efemer al unei epoci, sacrificat pe altarul istoriei crude, al carui talent nativ este deviat și risipit, servind o ideologie sterilă. Sentimentul ratării devine mai acut după căderea regimului, când se trezește fără țintă, într-o lume care nu i se potrivește. Personajul se reinventează prost, devenind un alt produs tipic, de data aceasta al „democrației”, un patron afemeiat, în asociație cu progenitura sa, la fel de ratată. Conștiința i se trezește, la un moment dat, în fața bolii pe care o experimentează după o întreagă viață dusă greșit, anodin, haotic și fără un țel sau scop nobil, măreț, dimpotrivă, lăsând ca talentul său nativ să se piardă. Momentul bolii devine și un moment al rememorării vieții sale, punând pe tapet/pictură, momentele cruciale, pe care le legăm între ele și astfel vedem evoluția și direcția sa. Pictorul se autoiluzionează și se autocompătimește: „și totuși am talent”, dar nu conștientizează faptul că și el este vinovat de risipirea sa într-o viață mediocră.
Tema este risipirea talentului, a darului lui Dumnezeu, dar și renașterea omului ca pasărea Phoenix, din cenușă, din nimic. Finalul este unul apoteotic, deși echivoc, nu prea i-am înteles sensul, pe de o parte, nebunia personajului, pe de altă parte, prin creație, prin simbolul omului vitruvian al lui Da Vinci: suferința și sublim. Iată omul! Iată actorul! Iată creatorul! Una dintre cele mai bune producții ale regizorului Claudiu Pintican.
Mihaela Bude
